miercuri, 18 decembrie 2013

Semnificatia esentiala a Sf.Graal




În toate tradiţiile s-a fãcut aluzie la ceva care, dupã o anumitã epocã, ar fi fost pierdut sau ascuns: este vorba de exemplu de Soma hinduşilor sau de Haoma persanilor, “băutura nemuririi”, care, în mod precis, are un raport foarte direct ...cu Graal-ul, pentru că acesta se zice că este vasul sacru care conţine sângele lui Hristos,
care este şi el “băutura nemuririi”. În alte locuri, simbolismul este diferit: astfel, la evrei, ceea ce e pierdut este pronunţia marelui Nume divin [01]; dar ideea fundamentală este întotdeauna aceeaşi, şi vom vedea mai încolo la ce anume corespunde exact.

       Se spune cã Sfântul Graal este cupa care a servit la Cina cea de Taină, şi în care Iosif din Arimateea a cules apoi sângele şi apa care curgeau din rana deschisă din coasta lui Hristos de către lancea centurionului Longin. Conform legendei, aceastã cupă ar fi fost transportată în Marea Britanie de către Iosif din Arimateea însuşi şi Nicodim [02]; şi trebuie să se vadă în aceasta indicaţia unei legături stabilite între tradiţia celtică şi creştinism. Cupa, într-adevãr, joacă un rol foarte important în cele mai multe dintre tradiţiile antice, şi fără îndoială că era aşa mai ales pentru celţi. Este chiar remarcabil faptul că era frecvent asociată lãncii, aceste două simboluri fiind oarecum complementare unul celuilalt, dar dezvoltarea acestui aspect ne-ar îndepărta de subiectul nostru [03].

       Ceea ce arată poate cel mai clar semnificaţia esenţială a Graalului este ceea ce s-a spus despre originea lui: această cupã ar fi fost tăiată de cãtre îngeri dintr-un smarald picat din fruntea lui Lucifer în timpul căderii sale. Acest smarald aminteşte într-un mod foarte frapant de urnâ, perla frontală care, în simbolismul hindus (de unde a trecut în budism), ţine adesea locul celui de-al treilea ochi al lui Shiva, reprezentând ceea ce se poate numi “simţul eternităţii”, aşa cum am explicat-o în altă parte. Se spune apoi că Graal-ul a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru, dar că, în timpul căderii sale, Adam îl pierdu la rândul său, căci nu putu să-l ia cu sine atunci când fu alungat din Eden, şi, cu semnificaţia pe care tocmai i-am indicat-o, aceasta devine foarte clar. Într-adevăr, omul, îndepărtat de centrul său originar, se găsea în urma acestui eveniment închis în sfera temporală. El nu mai putea sã atingă punctul unic din care toate lucrurile sunt contemplate sub aspectul eternităţii. Cu alte cuvinte, posesia “simţului eternităţii” este legată de ceea ce toate tradiţiile numesc, aşa cum am reamintit-o mai sus, “starea primordială”, a cărei restaurare constituie primul stadiu al veritabilei iniţieri, fiind condiţia prealabilă a cuceririi efective a stărilor “supraumane”. De altminteri, Paradisul terestru reprezintă propriu-zis “Centrul Lumii”, şi ceea ce vom spune în cele ce urmează, asupra sensului originar al cuvântului Paradis, va lămuri şi mai bine lucrurile.

       Ceea ce urmează poate să pară încă şi mai enigmatic: Seth reuşi să se întoarcă în Paradisul terestru şi putu astfel să regăsească preţiosul vas. Or, numele de Seth exprimă ideile de fundament şi de stabilitate, şi, prin urmare, indică întrucâtva restaurarea ordinii primordiale distruse prin căderea omului [04].
 
Trebuie deci înţeles că Seth şi cei care după el posedară Graalul putură prin însuşi acest lucru sã stabilească un centru spiritual destinat să înlocuiască Paradisul pierdut, şi care era ca o imagine a acestuia. Aşadar, această posesie a Graalului reprezenta conservarea integrală a tradiţiei primordiale într-un asemenea centru spiritual. Legenda, de altfel, nu spune nici unde nici de către cine fu conservat Graalul până la epoca lui Christos. Dar originea celtică ce i se recunoaşte lasă fără îndoială să se înteleagă că Druizii participaseră la aceasta şi trebuie să fie incluşi printre păstrătorii autorizaţi ai tradiţiei primordiale.

       Pierderea Graalului, sau a unuia dintre echivalentele sale simbolice, înseamnă în cele din urmă pierderea tradiţiei cu tot ceea ce ţine de ea. La drept vorbind, de altfel, această tradiţie este mai degrabă ascunsă decât pierdută, sau cel puţin nu poate fi pierdută decât pentru anumite centre secundare, atunci când acestea încetează să mai fie în relaţie directă cu centrul suprem. În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, el păstrează întotdeauna intact depozitul tradiţiei, şi nu este afectat de schimbările care survin în lumea exterioară. Din această cauză, conform Sfinţilor Părinţi, şi mai ales Sfântului Augustin, potopul nu a putut atinge Paradisul terestru, care este “locuinţa lui Enoch şi Pãmântul Sfinţilor” [05], şi al cărui vârf “atinge sfera lunară”, adică se găseşte dincolo de domeniul schimbării (identificat cu “lumea sublunară”) în punctul de comunicare dintre Pământ şi Ceruri [06].
 
Dar, aşa cum Paradisul terestru a devenit inaccesibil, centrul suprem, care în fond este acelaşi lucru, poate, în cursul unei anumite perioade, să nu mai fie manifestat în exterior, şi atunci se poate spune că tradiţia este pierdută pentru ansamblul umanităţii, cã nu mai este conservată decât în unele centre riguros închise, şi masa oamenilor nu mai participă la ea într-un mod conştient şi efectiv, contrariu a ceea ce avea loc în sfera originară [07], aceasta este condiţia exactă a epocii actuale, al cărui început se află de altminteri mult dincolo de ceea ce este accesibil istoriei obişnuite şi “profane”. Pierderea tradiţiei poate deci, de la caz la caz, să fie înţeleasă în acest sens general, sau să fie raportată la obscurarea centrului spiritual care conducea mai mult sau mai puţin destinele unui anume popor sau civilizaţii. Trebuie deci, de fiecare dată când se întâlneşte un simbolism legat de acest lucru, să se examineze dacă trebuie să fie interpretat într-un sens sau în celălalt.

       Conform a ceea ce am zis, Graalul reprezintă în acelaşi timp două lucruri care sunt puternic solidare unul cu celălalt: cel care posedă în întregime “tradiţia primordială”, care a ajuns la un nivel de cunoaştere efectivă pe care îl implică în mod obligatoriu aceastã posesie, este într-adevăr prin însuşi acest fapt, reintegrat în plenitudinea “stării primordiale”. La aceste două lucruri, “starea primordială” şi “tradiţia primordială”, se raportează dublul sens inerent cuvântului Graal însuşi, căci, printr-una din aceste asimilări verbale care joacă adesea în simbolism un rol deloc neglijabil, şi care are de altminteri raţiuni mult mai profunde decât ne-am imagina la prima vedere, Graalul este concomitent vas (grasale) şi carte (gradale sau graduale). Acest din urmă aspect desemnează în mod evident tradiţia, în timp ce celălalt priveşte cel mai direct starea însăşi.

       Nu avem intenţia de a intra aici în detaliile secundare ale legendei Sfântului Graal, deşi toate au de asemenea o valoare simbolică, nici să urmărim istoria “Cavalerilor Mesei Rotunde” şi a isprăvilor lor. Vom reaminti doar cã “Masa Rotundă”, construită de regele Arthur după planurile lui Merlin, era destinată să primească Graalul atunci când unul dintre Cavaleri ar fi reuşit să-l cucereascã şi l-ar fi adus din Marea Britanie în Armorique. Această masă este şi un simbol foarte vechi după toate aparenţele, unul dintre cele care au fost întotdeauna asociate ideii de centru spiritual, păstrător al tradiţiei. Forma circulară a mesei este de altminteri legată de ciclul zodiacal prin prezenţa în jurul ei a doisprezece personaje principale [08], particularitate care, cum spuneam mai înainte, se regăseşte în constituirea tuturor centrelor despre care este vorba.

       Mai existã un simbol aflat în legătură cu un alt aspect al legendei Graalului, şi care merită o atenţie specială: Montsalvat (literal “Muntele Salvării”), vârful situat “la marginile îndepărtate de care nici un muritor nu se apropie”, reprezentat ca ridicându-se în mijlocul mării, într-o regiune inaccesibilă, şi în spatele căruia se ridicã Soarele. Este în acelasi timp “insula sacră” şi “muntele polar”, două simboluri echivalente despre care vom mai vorbi în acest studiu; este “Tărâmul nemuririi”, care se identifică în mod firesc cu Paradisul terestru.
Pentru a reveni la Graalul însuşi, este uşor de înţeles că semnificaţia lui primă este în fond aceeaşi pe care o are în general vasul sacru peste tot unde este întâlnit, şi pe care o are, în Orient, cupa sacrificială conţinând la origine, aşa cum o indicam mai sus, Soma vedică sau Haoma mazdeană, adică “băutura nemuririi” care conferă sau restituie, celor care o primesc cu dispoziţia necesară, “simtul eternităţii”.

Note:
[01] Vom reaminti de asemenea, în aceastã privinţă, “Cuvântul pierdut” al masoneriei, care simbolizeazã concomitent iniţierea veritabilă. “Căutarea Cuvântului pierdut” nu este deci decât o altă formă a “căutării Graalului”. Acest lucru justifică relaţia semnalată de istoricul Henri Martin între “Mesenia Sfântului Graal” şi Masonerie. Şi explicaţiile pe care le dăm aici vor permite să se înţeleagă ceea ce spuneam, în această privinţă, despre conexiunea foarte strânsă care există între simbolismul însuşi al Graalului şi “centrul comun” al tuturor organizaţiilor iniţiatice.
[02] Cele două personaje reprezintă aici respectiv puterea regală şi puterea sacerdotală. Acelaşi lucru se poate spune adesea despre Arthur şi Merlin în instituţia “Mesei Rotunde”.
[03] Vom spune doar că simbolismul lăncii este adesea în legătură cu “Axa Lumii”. În această privinţă, sângele care picură din lance are aceeaşi semnificaţie ca roua care emană din “Arborele Vieţii”. Se ştie de altminteri că toate tradiţiile sunt unanime în a afirma că principiul vital este în mod intim legat de sânge.
[04] Se spune că Seth a rămas timp de patruzeci de ani în Paradisul terestru. Acest număr are de asemenea sensul de “reconciliere” sau de “reîntoarcere la principiu”. Perioadele măsurate cu acest număr se întâlnesc foarte frecvent în tradiţia iudeo-creştină: să ne reamintim cele patruzeci de zile ale potopului, cei patruzeci de ani în timpul cărora israeliţii au rătăcit prin desert, cele patruzeci de zile pe care Moise le-a petrecut pe Sinai, cele patruzeci de zile de post ale lui Iisus.
[05] “Şi Enoch merse cu Dumnezeu şi nu mai apăru (în lumea vizibilităţii exterioare), căci Dumnezeu îl luă.” (Geneza V, 24).
[06] Acest lucru este conform cu simbolismul utilizat de Dante, care situează Paradisul terestru pe vârful muntelui Purgatoriului, care se identifică la el cu “muntele polar” al tuturor tradiţiilor.
[07] Tradiţia hindusă spune că la origine nu era decât o singurã castă, care era numitã Hamsa. Acest lucru înseamnă că toţi oamenii posedau pe atunci în mod normal şi spontan nivelul spiritual care este desemnat prin acest nume, şi care este dincolo de distincţia celor patru caste actuale.
[08] “Cavalerii Mesei Rotunde” sunt uneori în număr de cincizeci (care era, la evrei, numărul Jubileului, şi care este în legătură cu “domnia Sfântului Duh”). Dar, chiar şi în acest caz, doisprezece dintre ei joacă un rol preponderent. Să reamintim de asemenea, în aceastã privinţă, cei doisprezece pairi ai lui Charlemagne în alte poveşti legendare ale evului mediu.
 
Rene Guenon
 
 
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu